Prezentăm în această săptămână încă o carte remarcabilă a unui scriitor basarabean. Prozatorul şi eseistul Nicolae Rusu a împlinit în februarie anul acesta 70 de ani. A scris mult, dar e practic necunoscut în România (şi cu atât mai puţin tragedia prin care a trecut). A fost director al Fondului Literar al Uniunii Scriitorilor, a publicat romane, povestiri, proză pentru copii şi adolescenţi, piese de teatru, a primit mai multe premii literare, scrie Mediafax.
Nicolae Rusu a trecut, în 1992, printr-o tragedie. La scurt timp după proclamarea republicii şi începutul războiului din Transnistria, scriitorul a descoperit o gravă afacere de spălare de bani în care probabil erau implicate persoane foarte sus-puse. Să-l facă să tacă şi să nu mai dezvăluie nimic, într-o seară un individ i-a aruncat în faţă un borcan cu vitriol. „Lichidul s-a împrăştiat nu pe faţă, ci pe gât şi piept – povestea el într-un interviu. Fiind însă aruncat cu putere, vitriolul a ricoşat pe toată faţa, pe braţele ridicate şi pe frunte. Când am simţit arsura, durerea fiind de nedescris, căci vitriolul sfârâia pe frunte, pe obraji, pe braţe ca uleiul pe tigaia încinsă, m-am repezit în casă, am deschis robinetul şi am prins a mă stropi cu apă, dar de la contactul cu ea durerile deveniseră parcă mai acute. M-am speriat, crezând că e vorba de vreo substanţă care în contact cu apa dă reacţii mai puternice şi m-am oprit. A fost o greşeală, căci apa ar fi diminuat arsurile, care ajunseseră să fie de categoria a patra. Probabil, intenţia lor a fost să-mi ia vederea, să nu mai văd, să nu mai scriu, să nu mai spun din cele ce ştiam. Dar nu-mi pot explica cum s-a întâmplat că nicio picătură de acid nu mi-a afectat ochii şi nasul, de parcă a pus cineva palma, protejându-i. Sprâncenele au suferit de la vitriolul scurs de pe frunte, ele însă l-au oprit să nu se scurgă peste pleoape. E ceva inexplicabil, e chiar o minune că mi s-au păstrat ochii”. Au urmat 17 operaţii plastice în Institutul Sklifosovski din Moscova, cicatrice oribile pe faţă şi pe mâini. Experienţa a descris-o într-un roman intitulat „Şobolaniada”.
Romanul de faţă, apărut anul trecut, este o naraţiune mai specială despre cei trecuţi prin experienţa regimului imperial sovietic, „adică despre noi, basarabenii”.
Naratorul, Sergiu Leahu, profesor universitar, disident, e incitat de prietenul său medic psihiatru Andrei să afle istoria tratamentului unui caz deosebit de boală paranoică cu defazare ideologică. Înregistrările dialogului din şedinţa de tratament prin hipnoză, pe care le ascultă, reconstituie realităţile politice şi sociale ale tranziţiei moldoveneşti şi urmăresc activitatea unui anume Ştefan Fânaru, parvenit angajat al Ministerului Culturii, informator al serviciilor secrete, ajuns consilier al preşedintelui republicii, un ipocrit şi intrigant, „fiinţă cu răspundere limitată”. Metafora din titlu se referă la acest individ – puşlamielul este o canalie cu rol minor, care încearcă să rezolve orice problemă în interes propriu.
În înregistrări „e vorba de reflecţiile sale din acea lume paralelă în care voia atât de mult să rămână”. E vorba de un univers psihologic virtual, o societate sovietică ce-şi continuă mersul, o ţară comunistă în care partocraţia sovietică ajunge să simuleze democraţia, rămânând de fapt o dictatură şi mai feroce, cu un model de viaţă impus planetar (Uniunea Sovietică Planetară), „o lume a oglinzilor strâmbe”, cu o concluzie înspăimântătoare: „Într-o dictatură e mai bine să ai de a face cu un singur potlogar, decât cu mai mulţi în democraţie”. Stranie distopie.
Nicolae Rusu – „Puşlamielul”. Editura Junimea, colecţia Epica. 300 pag.